Civilizaţia Uriaşilor

CICLOPII DIN M-ŢII BUZĂULUI

Se zice că trăia cîndva, ascuns într-o văgăună a Ceahlăului, un căpcăun. El era o mare năpastă pe capul oamenilor căci ademenea fetele tinere, le ducea pe platoul muntelui şi le transforma în stane de piatră cu înfăţişări ciudate.

Într-o zi, un gospodar din Vatra Călugărenilor (localitate din zonă), a cărui fată fusese răpită în ajun de căpcăun, i-a convins pe ceilalţi oameni din sat să se înarmeze cu topoare, coase, paloşe, buzdugane şi să se aşeze la pîndă în Gura Bistricioarei, pentru a-l răpune pe căpcăun. Şi ei aşa au făcut.

Din vîrful muntelui însă, căpcăunul i-a zărit şi, furios, s-a tot gîndit cum să-i distrugă pe răzvrătiţi. Odată cu căderea nopţii, el a dezlănţuit o furtună teribilă apoi, cînd potopul era în toi, a smuls din creştetul Ceahlăului o stîncă uriaşă şi a pornit cu ea în zbor să o prăvălească peste satul răzvrătit. Dar duhul cel bun al muntelui Ceahlău, pe care oamenii locului şi l-au închipuit întotdeauna ca pe un moşneag albit de ani, s-a prefăcut într-un voinic chipeş şi, călăre pe un cal înaripat, a pornit după căpcăun. Urmărirea a fost aprigă, vicleanul căpcăun făcînd tot felul de mişcări înşelătoare, doar doar o reuşi să ajungă deasuspra oamenilor să slobozească bucata de munte pe capetele lor. Mai abil, duhul Ceahlăului a reuşit să lovească cu spada peste ghearele căpcăunului şi uriaşa stîncă a căzut în afara satului, pe malul Bistriţei, acolo în locul unde o vedem şi astăzi. Piatra Teiului (sau Piatra Dracului, cum mai este denumită de către localnici)

MEGALIŢII DE LA CETĂŢUIA

“Încă din 1912, istoricul Virgil Drăghiceanu remarcă importanţa preistorică a sitului Cetăţuia, prin prezenţa megaliţilor de tip “pierres branlantes” (pietre vrac), sau cu formă de leu, a urmelor săpate în stînci, ce făceau legătura cu “Tronul lui Vodă”, care este un promontoriu la sud-est de biserica rupestră. Pe peretele unei mici peşteri, alăturate intrării acestei biserici, apar striuri incizate din Epoca Bronzului.

Că la Cetăţuia a fost un sanctuar predacic o arată şi alte semne sacre, săpate în piatră, cum ar fi tridentul, zvastica şi două perechi de tălpi pe o potecă de piatră, toate regăsindu-se şi în iconografia preistorică descoperită în vestul şi în nordul Europei.

Stîncile de la poalele cetăţii par a fi fost azvîrlite de uriaşii care mişună prin legendele locale. Se spune că aici s-au descoperit şi schelete de uriaşi, dar, ca şi în alte zone ale României, nimeni nu ştie unde au fost duse.” (Alexandru Stănciulescu Barda)

ALTE DOVEZI

Pe malul lacului Cernica, în Căldăraru au fost descoperiţi uriaşi, ridicîndu-se ulterior acolo un monument. Denumirea acestor uriaşi este de “novaci”, fiind descoperite femururi, maxilare.

În judeţul Teleorman există o localitate, Ciolăneşti, care îşi trage numele de la faptul că în zonă au fost descoperite cu sute de ani în urmă nişte oase uriaşe de oameni (ciolane).

În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, în mai multe etape de săpături, finalizate până în 1994, la Cetăţeni, două schelete, deshumate în 2005, din dealul de sub mănăstirea Negru Vodă. Acestea au dus la descoperirea unor oseminte umane şi de animale în peşteri din România. Mandibula omului numit Ion, veche de 40.000 de ani, cu siguranţă nu este întreagă, la fel cum e şi craniul lui Vasile (un pic mai tînăr). Nu s-au continuat cercetările.

Din Pantelimon – Lebada, în octombrie 1989, au fost scoase 20 de schelete de uriaşi.

MUNŢII BUZĂULUI – BOZIORU

În M-ţii Buzăului, d-l Vasile Rudan a participat la exhumarea unor schelete cu înălţimi cuprinse între 2,4 – 2.5 m. “Faptul că în urmă cu 200 – 300.000 ani şi până relativ recent, acum 30.000 ani, planeta întreagă a fost locuită, cel puţin în insule izolate, de persoane mai înalte decît noi, este de necontestat, deoarece scheletele sunt de tip humanoid şi nu de tip tarsieri (maimuţe).” (Pavel Corut)

Scăieni este o aşezare străveche situată în M-ţii Buzăului, atestată ca obşte moşnănească pe la 1600. Sătenii spun că, în vremurile de demult, pe cînd zmeii se băteau prin fundăturile pădurilor, acolo fusese o „aşezare tătărască“, adică locuită de uriaşi. Necropola acelui sat, pierdut în negura timpului, este plină de schelete umane ce măsoară în jur de 2,40 m. La Scăieni, necropola de uriaşi a fost descoperită de localnici, în 1985. Au fost scoase două schelete, dar situl nu a fost niciodată cercetat.

Cercetatorul Vasile Rudan, care a semnalat faptul că “poveştile” oamenilor din comuna Bozioru despre uriaşii care au locuit pe acele meleaguri au şi dovada concretă: o necropolă cu schelete de uriaşi. Aceasta a fost descoperită întîmplător, în urmă cu peste 20 de ani, cînd s-a hotărît ca în Scăieni să se planteze o livadă de meri. Săpînd pe o colină, sătenii au descoperit schelete uriaşe, măsurînd în jur de 2,40 metri, chiar mai mult. Dragoi Ilie, unul dintre cei care au lucrat atunci la livada de meri, ne duce la faţa locului. Pînă la “culmea” unde fuseseră plantaţi pomii, coborîm în pantă abruptă, pe o uliţă înecată de noroi. Odată ajunşi, nea Ilie ne arată întreaga livadă, care acum nu mai rodeşte: “Peste tot sunt mormintele uriaşilor. Făceam gropi, să plantăm puieţii, cînd dau de o căpăţînă de om, mare cît un dovleac de prăsilă.. Nici că mai văzusem aşa ceva. Ne uitam toţi cruciţi. Sap mai departe şi dau şi de nişte oase de la picioare, cît aracii de vie.

Au găsit multe morminte. Unde săpau, dădeau de ele. Au scos doar cîteva, restul le-au lăsat să se odihnească în pămînt, săpînd rîndurile în aşa fel încît să le ocolească. Erau numai schelete? „Şi cioburi“, ne lămureşte nea Ilie. Adică fragmente de olărie. Nu a suscitat interes autorităţilor sau arheologilor? „Păi, în plan era să se planteze livada. Am strîns scheletele şi cioburile şi le-am predat, au fost duse la muzeu, am auzit că au ajuns la Bucureşti. Au fost şi măsurate. Aveau în jur de 2,40 metri“. De atunci, nimeni n-a mai dat importanţă necropolei de uriaşi, de parcă ar fi fost ceva obişnuit, la ordinea zilei. Pentru sătenii din Scăieni, chiar nu mai reprezintă o curiozitate. S-au mai mirat ei la prima recoltă de mere. „Deşi erau un soi obişnuit, fructele s-au făcut mari cît nişte pepenaşi. Ne-am gîndit că din cauza uriaşilor îngropaţi aici“. Ilie Dragoi se oferă să sape, să ne arate şi nouă un schelet, dar trebuie să urce iar uliţa aceea abruptă, sa ia de acasă o lopată, un harleţ. Cînd să plece, se întunecă din senin şi începe un vînt aprig ce ne dă fiori. Locul devine parcă o imagine din filmele cu strigoi. Mai teamă ne e de drumul desfundat care coboară în Bozioru. Dacă începea ploaia, aveam şanse să rămînem pe acolo. Renunţăm şi, cum ajungem la drumul principal, vremea se îndreaptă la fel de brusc. Vîntul se opreşte şi apare soarele. Ce să fi fost asta? „Nimic“, ne linisteşte nea Ilie. „Aşa e pe aici“.

Moşnenii constituie o populaţie foarte veche, organizată mai întîi pe familii, apoi în obşti, care, în timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De moşnenii stabiliţi în partea superioară a rîului Buzău pomenesc şi cronicarii antici. Pliniu îi numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci şi-i localiza lîngă ţinutul colchilor (astăzi Colţi, în vecinătatea ţinutului vechilor moşneni). Locuinţele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte înalte şi aveau formă de turn, denumite astăzi „cule“. Ele erau construite din trunchiuri întregi de copaci, tăiaţi la o margine de pădure. „Talpa“ turnului sau fundatia era formată din primii patru copaci doboraţi – cărora din tăiere li se dădea direcţia de cădere – sub care se aşezau pietre mari. Şi astăzi sătenii din Scăieni păstrează acelaşi mod de construcţie a temeliei, fără să se respecte canoanele străvechi, pentru care era nevoie de o forţă deosebită, pe care numai uriaşii o aveau. Familiile de moşneni au dat cei mai buni căpitani lui Negru Vodă, enigmaticul erou despre care există o mulţime de legende, dar care nu a fost identificat. Se spune că acest Negru Vodă avea şi el o înălţime impresionantă, judecînd după „scaunele“ sale săpate în stînci, pe culmile munţilor din zonă. Moşnenii (sau muntenii cum li se spune astăzi) erau păstrătorii multor „tainiţe“.
Fiind o zona des călcată de triburi cotropitoare, moşnenii organizaseră un sistem foarte eficient de apărare, bazat pe puncte de supraveghere aşezate pe cele mai înalte culmi, tuneluri subterane care ieşeau în peşteri cu galerii mari, unde se puteau adăposti sătenii cu vite cu tot şi pîlcuri de călăreţi care ştiau cum să răsară ca din pămînt asupra năvălitorilor şi să dispară apoi ca înghiţiţi de ceaţă. Reţeaua de „tainiţe“ folosite de moşneni şi de căpitanii lui Negru Vodă era foarte veche, după cum reiese din „Legendele plaiului“, povestiri din bătrîni culese de Ilie Mandricel, profesor de română în comuna Bozioru. „Două subterane construite sub nişte stînci enorme datează de pe vremea tătarilor“. Vom vedea despre care „tătari“ este vorba. Pentru vechii locuitori, ascunzătorile ideale erau aşezările rupestre şi pădurile seculare, dintre care pădurea Tainiţa, de pe muntele cu acelaşi nume, era cea mai sigură, fiind şi astăzi foarte greu de străbătut. Aici se află Stîlpii Tainiţei, „stîlpi colosali de piatră care se ridică în formă de coloane în mijlocul pădurii inaccesibile“ şi care nu au putut fi cercetaţi, deoarece nu se poate ajunge pînă la ei. Cine a săpat tunelurile prin piatră dură, cine a ridicat acei stîlpi în inima pădurii, cine a sculptat pe stînci, la mari înălţimi, „scaunele“ domneşti? Toţi oamenii spun că tătarii. Dar nu poporul de năvălitori, ci „ceilalţi“, care au trăit mult înaintea moşnenilor şi de la care aceştia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descoperă vestigii ale acestei civilizaţii preistorice sunt numite în popor „sălişti tătărăşti“. Cum este şi Siliştea Scaienilor.

Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase şi nobile triburi ale vechimii: teutarii, cărora le mai spunea şi tartari sau tatani. Din aceste denumiri derivă „tătarii“, cu înţelesul de „tătani“, străbuni, neavînd nici o legăură cu tribul nomad care a apărut în istorie multe secole mai tîrziu. Acelor „teutari“ străbuni li se atribuie tumulele (movile ţuguiate din pămînt, care indică morminte) şi fortificaţiile munţilor Carpaţi, acele ziduri ciclopice ce se întind pe culmile muntoase, ale căror ruine se văd şi astăzi între Turnu Roşu, Sibiu, Miercurea, Sebeş, Orăştie, Haţeg, Vulcan şi-n munţii Buzăului. Peste tot unde se găsesc aceste fortificaţii, împreună cu cioburi de vase purtînd simboluri stranii, oamenii spun că acestea au aparţinut uriaşilor sau tătarilor străvechi. Homer relatează că aceştia erau „favoriţii zeilor“ şi că îi întreceau pe toţi în înalţime, forţă şi frumuseţe“, de aceea erau dăruiţi cu o viaţă mai lungă decît toţi ceilalţi oameni. Ei au fost cei dintîi care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au înălţat dolmene şi menhire şi au confencţionat cel mai frumos cizelate unelte din piatră. Aristotel le atribuie cele dintîi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţiile ciclopice de apărare, ridicate pe culmi.

Written by Administrator