Graiul si limba strabuna

Oralitatea a constituit candva un avantaj (la geto daci, protoromani si apoi la romani):
(…) În trecut, când scrisul nu exista sau nu era folosit decât de câţiva membri ai societăţii umane, cuvintele nu puteau lua formă decât plecând de la noţiuni simple şi deci nu erau decât rezultatele unor asocieri mentale din cele mai directe. Apoi, pentru ca ele să poată fi reţinute uşor de către membrii grupului uman şi conservate prin transmisia orală, nu puteau avea decât forme foarte scurte, ele fiind în cea mai mare parte monosilabice, cu legături evidente faţă de noţiunea pe care o desemnau, deci simbolice.
„Simbolizarea este un proces generator de informaţii care se obiectivizează sub forma unor simboluri […]. Simbolizarea se constituie şi funcţionează efectiv în modalităţi ce decurg din experienţa oamenilor în comun în anumite spaţii geofizice […].” (p. 26)
Informaţiile de mare importanţă pentru viaţa oamenilor (moartea, viaţa, sănătatea, evoluţia geoclimatică etc.) devin simboluri, pe care societatea umană le păstrează şi le transmite fiecărei generaţii. Simbolizarea figurativă este considerată ca fiind primul mod de comunicare al oamenilor. Acest fenomen i-a ajutat pe hominizi să urce treapta evoluţiei către umanitate. (39:26)
Numai cuvintele foarte vechi, existente de foarte multă vreme în lexicul de bază, arhaic, al unei limbi pot forma expresii populare, compune proverbe, contribui la apariţia unor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare, devin sau alcătuiesc toponime, hidronime, antroponime etc.
Aceste cuvinte vin din adâncul timpului, transmise din tată în fiu, pe cale orală, din generaţie în generaţie.
(…)
Se reproşează oralităţii incapacitatea de a conserva totul, mai ales în ceea ce priveşte gândirea, abstracţiunile. Însă oralitatea are avantajul de a conserva totuşi esenţialul, mai ales în ceea ce priveşte necesităţile vitale.
Scrisul păstrează totul, inclusiv excesul de informaţii, care, fără îndoială, conţine şi lucruri inutile, eronate şi deformate. Oralitatea, dimpotrivă, nu păstrează decât chestiunile strict utile pentru naşterea, conservarea şi perfecţionarea vieţii, inclusiv necesităţile de comunicare între indivizii unui grup. Iar pentru aceasta nu există risc de pierdere, întrucât nicio generaţie nu s-ar putea lipsi de ele fără a afecta integritatea şi calitatea existenţei sale şi a grupului.
Astfel că se poate accepta ideea că absenţa scrisului în spaţiul carpatic, pentru o anumită perioadă de timp, nu a făcut decât să asigure păstrarea a tot ceea ce era fundamental pentru existenţa acestei populaţii: lexicul necesar pentru comunicare şi pentru transmiterea experienţei existenţiale de la o generaţie la alta, producţiile folclorice etc.
Aşadar, tradiţia orală este o garanţie mai sigură pentru păstrarea şi ulterior atestarea apartenenţei unor termeni şi expresii la fondul lexical de bază al unei limbi, existenţi în limba vorbită, actuală, a ţăranilor, cea mai mare parte dintre aceşti termeni având o utilizare generală.
Conservarea, alterarea şi dispariţia componentelor unui lexic, fenomen socio-istoric, depinde în primul rând de obiceiuri, care sunt strâns legate de condiţiile exterioare în care evoluează o anumită colectivitate. 
(…)
Termenul „sihastru” derivă de la termenul unei doctrine-discipline denumită „hesychasma”, care vine de la cuvântul grecesc „hesychia” ce înseamnă „linişte”, „repaos”. Această disciplină, practicată într-un cadru creştin doar cu mult mai târziu, este o tehnică analogă cu cea a yoghinilor indieni, prin care se pot controla disciplina, respiraţia şi gândirea, pentru a realiza „starea principială” în inimă. Din acest motiv, această gimnastică interioară este numită „rugăciunea inimii” sau „rugăciunea minţii”.
Doctrina şi tehnica hesychastă aparţin unor tradiţii cu mult anterioare creştinismului, iar ele au preluat doar o terminologie creştină. Dar doctrina creştină ortodoxă nu a acceptat în mod oficial învăţătura hesychastă decât foarte greu, spre sfârşitul Evului Mediu, iar cea catolică nu a cunoscut-o niciodată. Deşi practicile hesychaste se fac pe un fond creştin, ele nu-i corespund ca ţel, fiindcă, în final, se urmăreşte să se obţină o luciditate a minţii concentrată în ea însăşi, pe un ritm automat, fără niciun cuvânt, astfel că rezultatul nu mai este o „rugăciune” propriu-zisă, desfăşurată în timp, ci o stare de conştiinţă liberată de orice condiţionare, tehnică aparţinând vizibil unor alte orientări. Cunoscând istoria spiritualităţii dacice, Anton Dumitriu, Gabriel Gheorghe etc. susţin faptul că aceste practici aparţineau dacilor.
Problema hesychasmei a fost îndelung dezbătută în Evul Mediu bizantin şi s-au elaborat numeroase lucrări asupra acestei doctrine, cum ar fi „Asupra pazei inimii” de Nikephoros Gregoras, mort în 1359 şi „Despre viaţa contemplativă şi cele două moduri de rugăciune” de Grigore Sinaitul, mort în 1346. S-au mai pronunţat şi alţii asupra acestei chestiuni: Grigore Palamas, mort în 1360 şi un contemporan de-al său, Varlaam de Calabria, Georgios Akindynos (prima jumătate a secolului al XIV-lea), Demetrios Kydones (sec. al XIV-lea) ş.a. (65:46).
Documentar, hesychasma se găseşte menţionată pentru prima dată în Ţara Românească de către Nicodim de Tismana, mort la 1406, care a fost întemeietorul mănăstirii cu acelaşi nume, iar în Moldova în legătură cu Gr. Ţamblac (1364-1419), învăţat grec, mitropolit de Kiev, care desfăşoară o vastă activitate bisericească şi se retrage călugăr la Mănăstirea Neamţ, unde hesychasma se va practica până târziu. Se ştie că în secolul al XVIII-lea, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţ, practica chiar cu multă dăruire această disciplină, împreună cu discipolii săi. Se consideră aluzii referitoare la aceste practici paragrafe din „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Literatura hesychastă care a circulat în ţările române, mai ales sub formă de manuscrise, este foarte bogată şi ajunge până în contemporaneitate (65:47).
Iată cine sunt deci aceşti călugări, pe care, oamenii simpli îi vedeau ca pe nişte salvatori, un fel de doctori, datorită cunoştinţelor pe care aceştia le posedau şi leacurilor pe care le aduceau.

(…)
„Din vechile tradiţii păstrate în Dacia, chiar după distrugerea cetăţii, noi vom menţiona doar două, care par a dovedi nu numai faptul că doctrina tradiţională a populaţiilor arhaice s-a păstrat, dar ar putea fi şi o probă a continuităţii poporului român pe meleagurile acestea, după distrugerea statului dac.
Ne amintim că Burebista mergea să-l consulte pe Decaeneus în peştera în care el locuia. Acest fapt, ca o tradiţie a locului, îl găsim şi în timpul lui Ştefan cel Mare, domnul cel viteaz şi credincios, care îl consulta pe Daniil Sihastrul, mergând la peştera lui… Desigur, s-ar putea culege încă multe asemenea fapte cu ecou în trecutul îndepărtat, ca fundarea de mănăstiri şi „modul” alegerii locurilor pe care s-au construit, cum este cazul mănăstirii Slatina, zidită de Lăpuşneanu etc.” (p. 42-43)
(…)
Vasile Lovinescu, inspirat de „Dacia Preistorică” a lui N. Densuşianu, spune că cei vechi, prin Cardines mundi, axis Boreus, Kion Ouranou, înţelegeau Polul spiritual al lumii.
Acest centru spiritual al lumii vechi este localizat de V. Lovinescu chiar pe Vârful Omul, numit de popor Osia Lumii şi Buricul Pământului, ceea ce corespunde acelui Geticus Polus menţionat de către scriitorii antici. Tot pe Muntele Omu se află şi simulacrul zeului suprem al Hiperboreenilor şi anume Zalmoxis.
La acestea, Gabriel Gheorghe atrage atenţia asupra faptului că dacă s-ar înlătura sufixul grec is, ar rezulta ZAL-MOX= Zeul Moş, adică Zeul Bătrân, despre care el afirmă argumentând, că nu poate fi altul decât Saturnus – Senex, adăugând că acest zeu suprem nu poate fi decât Regele Lumii, adică stăpânul absolut al marelui Centru Spiritual, care a subzistat în Dacia, chiar şi după deplasarea centrului suprem spre Orient.
(…)
Ce se poate stabili în concluzie, punând în raport toate aceste mituri, legende, tradiţii, toponimii, omonimii etc.?
Răspunsul nu poate fi decât unul : toate miturile îşi au geneza în tradiţiile primordiale. 
(…)
„Prin urmare, folclorul, în aspectele lui esenţiale, este asemenea unui arbore cu o sută de mii de frunze, cu o mie de crengi şi rămurele, dar cu rădăcină unică, invizibilă şi necesară.” (p. 261)
Vasile Lovinescu consideră că folclorul este o creaţie populară, care nu poate fi spontană, din nimic, ci o conservare parţială a vechilor tradiţii preistorice, poporul îndeplinind astfel funcţia unei memorii colective mai mult sau mai puţin subconştientă. Aşadar, basmele sunt reminiscenţe ale tradiţiilor ezoterice dispărute (101 :261).
(…)

 

cartile din care am citat pt a trage concluziile de mai sus:
BRAUDEL, Fernand. L’identité de la France. Les hommes et les choses, Editions Flammarion, Paris, 1990, 241 p.
BRAUDILLARD, Jean. La société de consommation, Ed. Denoël, 1970, 318 p.
CRIŞAN, H. Ion, Burebista şi epoca sa, Bucureşti, Ed. Ştiintifică şi enciclopedică, 1977, 526 p., a II-a ediţie
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998
DUMITIRU, Anton. Retrospective, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1991, 248 p.
ELIADE, Mircea. Images et symboles; Ed. Gallimard, 1980, 252 p.
ELIADE, Mircea. Le sacré et le profane, Ed. Gallimard, 1965, 185 p.
FRAGNIERE, Jean-Pierre. Comment réussir un mémoire, Paris, Ed. Dunod, 2001, 117 p.
GETICUS. La Dacie Hyperboréenne, Puiseaux, Ed. Pardès, 1987, 131 p.
GHEORGHE, Gabriel. Getica, tom I, nr. 3-4, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Gândirea, 1992, 145 p.
GHEORGHE, Gabriel. Getica, tom I, nr. 5-6, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Gândirea, 2005, 281 p.
GHEORGHE, Gabriel. Studii de cultură şi civilizaţie românească II, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Gândirea, 2005, 130 p.
GHEORGHE, Gabriel. Studii de cultură şi civilizaţie românească. Carpaţii, solniţa Europei, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Gândirea, 2001, 130 p.
HALL, T. Edward. Au-delà de la culture, Paris, Ed. Du Seuil, 1979, 234 p.
HERODOTE, THUCYDIDE. Oeuvres complètes, Ed. Gallimard, 1964, 1871 p.
IORDANES. Getica, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Gândirea, 2001, 151 p., ed. Bilingvă latină-română
Littré, E. Dictionnaire de la langue française, Hachette, Paris, 1873, Tome III, 1396 p.
MOSCOVICI, Serge. La machine à faire des dieux. Sociologie et psychologie, Paris, Ed. Fayard, 1988, 482 p.

Written by Cristina Nicolae Saillard

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *